Semințele curajului

Cum îi ajutăm pe copii să crească în fața fricii, efortului și eșecului?

Curajul nu înseamnă absența fricii, ci mai degrabă un mod în care învățăm să ne raportăm la frica din noi. 

Atunci când avem curaj,

...îndrăznim să ne apropiem de necunoscut;

...tolerăm disconfortul fără a fi copleșiți de el;

...știm că, indiferent de rezultat, avem o ”bază sigură” la care ne întoarcem. 

Hai să le luăm pe rând.

1. Este necunoscutul întotdeauna un lucru bun?

Răspunsul scurt este: nu.

Biologia noastră știe deja asta. Frica și prudența sunt mecanisme naturale de protecție, nu obstacole de eliminat. Ele ne ajută să evaluăm riscurile, să ne ferim de pericole reale și să ne adaptăm la situații noi. De aceea, ezitarea în fața necunoscutului nu este un semn de slăbiciune, ci un răspuns firesc al sistemului nostru nervos.

Curajul nu este opusul prudenței. Curajul sănătos o include. El presupune capacitatea de a discerne când e potrivit să mă apropii și când e mai bine să aștept.

Copiii, la fel ca adulții, sunt diferiți în modul în care se raportează la nou. În funcție de temperament, unii se avântă cu ușurință în situații necunoscute, în timp ce alții au nevoie de timp, observă, evaluează și se apropie treptat. Niciuna dintre aceste tendințe nu este „mai bună” decât cealaltă. Sunt expresii diferite ale felului în care fiecare caută siguranța.

De exemplu, pentru un copil, joaca cu noroiul poate fi o invitație plină de entuziasm. Pentru altul, aceeași experiență poate fi copleșitoare, din cauza texturii necunoscute și a modului cum se simte noroiul pe piele. Unul se avântă imediat, iar celălalt privește de la distanță. Ambele reacții sunt firești. Diferența nu ține de curaj, ci de felul în care sistemul nervos al fiecărui copil se activează în fața noului și de capacitatea fiecăruia, încă în formare, de a coborî din intensitatea inițială.

Provocarea nu este să grăbim copilul prudent sau să frânăm copilul curajos, ci să le oferim amândurora echilibru: curajului, o doză de prudență, iar prudenței, o doză de curaj.

Atunci când frica ajunge să blocheze constant copilul și îl împiedică să se îndrepte spre lucruri care i-ar aduce bucurie, creștere sau satisfacție, vorbim despre un dezechilibru. La fel, atunci când curajul se transformă în impulsivitate și expunere la riscuri inutile. Rolul nostru, ca adulți, este să îi ajutăm pe copii să navigheze acest echilibru.

2. Tolerarea disconfortului și teama că „îmi oblig copilul”

Aud deseori părinți întrebându-se: dacă insist când copilul meu evită, refuză, plânge sau se împotrivește, nu îi fac rău?

Întrebarea este firească și legitimă. Uneori însă, din teama de a forța, de a împinge copilul prea mult sau de a repeta experiențe dureroase din propria copilărie, riscăm să pierdem contactul cu o altă fațetă importantă a realității copilului: refuzul nu înseamnă automat că trebuie să ne oprim, așa cum nici insistarea nu înseamnă automat că îl forțăm.

Mai ales la vârste mici, copiii au nevoie ca adultul să rămână în rolul de ghid: să ofere structură, direcție și să fie activ prezent în proces. A-i înmâna unui copil responsabilitatea de a decide într-un moment în care nu are încă suficient de dezvoltate capacitățile de autoreglare și auto-direcționare înseamnă, de fapt, să-l lăsăm singur cu ceva prea mare pentru el.

Copiii evită în mod natural lucrurile care cer efort. Biologic vorbind, sistemul nostru nervos este orientat spre economie de energie și spre obținerea unei satisfacții cât mai mari cu un cost cât mai mic. În alte vremuri, acest mecanism ținea de supraviețuire. Astăzi, el se vede în lucruri mărunte, precum „e prea greu”, „nu pot”, „fă tu pentru mine”.

Pentru un copil cu doar câțiva ani de viață la activ și cu un cortex prefrontal încă în dezvoltare, strategia de a apela la adult pentru a-și regla emoțiile și a-și satisface nevoile a fost mult timp suficientă, perfect adaptativă și necesară. O bună perioadă din viața lui, chiar nu avea capacitatea să facă singur multe lucruri. Avea (și are încă adeseori) nevoie de adult pentru a se îmbrăca, pentru a mânca, pentru a adormi, pentru a reuși să se liniștească când e supărat.

Cererea de ajutor a fost și este sănătoasă, iar atunci când i se răspunde, copilul învață că adultul intervine și îl sprijină. În acest fel, copilul capătă o siguranță esențială: experiența că nevoile lui își găsesc întâmpinare chiar și atunci când nu se poate îngriji singur de ele. 

La un moment dat însă, apare o tranziție importantă. Copilul începe să poată mai multe și să-și dorească, în mod natural, o mai mare autonomie. Însă lucrurile nu îi reușesc încă ușor, constant sau fără un efort considerabil. Are capacități fizice și cognitive suficient de dezvoltate pentru a se descurca cu un anumit lucru, are adesea și dorința de a reuși, dar nu are încă toleranța necesară pentru disconfortul pe care îl presupune efortul.

Aici apare confuzia adultului: poate sau nu poate?

Iar răspunsul este adesea: poate, dar nu încă singur și nu fără sprijin.

Pentru ca un copil să ducă un efort până la capăt, sunt necesare mai multe ”ingrediente”, printre care:

• Să aibă capacitatea fizică și cognitivă;

• Să simtă motivație, care în unele aspecte ale vieții este intrinsecă, iar în altele, este frecvent împrumutată din relația cu adultul;

• Să aibă toleranță la disconfort și efort, care se construiește treptat, tot în relația cu adultul.

Chiar dacă are capacitatea fizică și înțelegerea cognitivă necesare pentru a duce la capăt o anumită sarcină, adesea copilul nu are încă nici motivația și nici mecanismele de reglare necesare pentru a-și canaliza energia și a-și menține atenția asupra unei activități până la final.

Motivația intrinsecă apare atunci când simțim dorința de a face ceva pentru plăcerea, interesul sau sensul intern pe care ni le oferă activitatea respectivă. Ea poate apărea și din curiozitate sau din anticiparea satisfacției reușitei.

La copiii mici, motivația apare spontan mai ales în joc și în explorare și este strâns legată de impulsuri, de stări de moment și de interesul imediat. Există însă multe situații în care efortul este prea mare, recompensa este prea îndepărtată sau sarcina nu este aleasă de copil. În astfel de contexte, să așteptăm motivație intrinsecă din partea lui nu este tocmai realist.

Copiii nu pot fi motivați intrinsec să se spele pe dinți, să plece din parc, să își strângă jucăriile sau să ducă la capăt o activitate grea (chiar dacă există și ceva plăcut în ea). Motivul este simplu: nu au încă capacitatea de a păstra viu în minte contactul cu efectele și consecințele acțiunilor lor pe termen lung.

În astfel de situații, ei au nevoie de un factor motivator imediat, mai palpabil, mai concret. Au nevoie de un adult care să le împrumute sens, scop și direcție; un adult care ghidează și oferă structură, ghidaj, încurajare.

Ne dorim, desigur, ca cei mici să găsească motivația intrinsecă de a se angaja în lucrurile care le plac. Însă acesta nu este punctul de plecare, ci rezultatul.

În primii ani de viață, motivația nu este una pur internă sau externă, ci este co-reglată și relațională. Ea devine intrinsecă pe măsură ce copilul trăiește, în mod repetat, experiența efortului dus cu sprijin și a reușitelor mici.

Cu timpul, copilul internalizează aceste experiențe și apare o nouă convingere despre sine:

„Am putut! (chiar dacă nu a fost ușor)” sau „Este bine pentru mine, chiar dacă nu este plăcut.” Astfel se clădește, treptat, disponibilitatea de a se angaja și în activități care nu oferă o recompensă imediată.

Ușor, provocator, copleșitor. Cum le diferențiem?

Motivația apare, de multe ori, abia după experiența reușitei sau a progresului. Iar pentru ca această experiență să hrănească încrederea copilului în propriile capacități și disponibilitatea sa de a se reangaja în activități provocatoare, este necesar ca ea să conțină o componentă de efort sau disconfort. Pentru a continua să se dezvolte, copiii (la fel ca și noi, adulții) au nevoie de experiențe care îi provoacă. Creșterea și maturizarea implică, inevitabil, și experiența disconfortului și a unui anumit grad de frustrare.

Pentru a învăța să facă eforturi pentru lucrurile pe care și le dorește, copilul are nevoie să descopere, alături de adult, că momentele de disconfort nu sunt periculoase: că pot fi traversate fără copleșire, că sunt temporare și că, adesea, doar trecând prin ele putem ajunge la lucrurile pe care ni le dorim. 

Lipsa acestei toleranțe nu înseamnă lipsă de capacitate. Înseamnă însă că sistemul copilului nu poate încă să rămână suficient de mult timp în disconfort fără să simtă copleșire și să se retragă.  O experiență este provocatoare atunci când copilul simte disconfort, dar încă poate rămâne implicat în ea și devine copleșitoare atunci când sistemul lui intră în blocaj, retragere sau explozie emoțională.

Dezvoltarea nu vine din acumularea de dificultăți, ci din întâlnirea repetată cu provocări care sunt suficient de dificile pentru a cere efort, dar nu atât de mari încât să copleșească.

Aici se negociază granița dintre forțare și sprijin:

A forța un copil înseamnă a-i impune disconfortul, lăsându-l singur în el. A renunța imediat ce apare dificultatea înseamnă a-l feri complet de disconfort. A sprijini înseamnă să rămânem lângă copil, prezenți, atenți și conectați, în timp ce disconfortul există.

Nu doar ce îi cerem copilului este important, ci și felul în care rămânem alături de el atunci când îi este greu. Prin astfel de experiențe repetate, în care adultul rămâne prezent, calm și disponibil pentru copil fără a-l scoate imediat din disconfort, copilul învață că „greul acesta poate fi tolerat”. Cu sprijin și perseverență, disconfortul crește, atinge un vârf și apoi scade.

De aici începe să se construiască, treptat, încă o componentă a curajului: nu ca absență a disconfortului, ci ca dezvoltare a capacității de a-l tolera, păstrând încrederea și perseverența.

3. Ascuțimea eșecului și durerea care vine cu ea

Cine ar alege să simtă dezamăgirea și durerea unei nereușite, mai ales atunci când a făcut tot ce a putut? De ce am permite ca propriii copii să treacă printr-o astfel de experiență de vulnerabilitate, dacă putem acționa astfel încât să îi protejăm de ea?

Bineînțeles, copiii au nevoie să simtă că sunt ocrotiți, că noi îi protejăm, că viața vine, în genere, cu lucruri bune. Ei au nevoie să știe că există resurse la care să apeleze atunci când dau de greu și că se pot încrede în noi și în viață.

În același timp, fie că ne place sau nu, confruntarea cu pierderea, limita și eșecul este și ea parte inevitabilă a vieții. Atunci când copiii trăiesc aceste experiențe alături de noi, felul în care îi însoțim devine pentru ei un model despre cum pot fi trăite, procesate și integrate astfel de momente.

Evitarea eșecului este, de fapt, una dintre cele mai mari piedici în dezvoltarea curajului. Curajul nu înseamnă absența fricii sau a durerii, ci capacitatea de a le simți fără să fim copleșiți sau acaparați de ele. Această capacitate se construiește pe măsură ce trecem prin experiențe dificile și descoperim că le putem gestiona. În astfel de momente ne dăm seama că avem mai multe resurse interne decât bănuiam, că putem găsi noi soluții și că putem ajusta traseul atunci când lucrurile nu ies așa cum ne-am propus. Tot așa începe să se construiască și încrederea în propriile capacități.

Însă eșecul nu este doar o experiență de pierdere, ci și o confruntare cu propriile limite. Avem nevoie de astfel de confruntări pentru a crește. În absența lor, nu ajungem să vedem unde mai avem de învățat, unde putem ajusta, unde e nevoie de mai mult efort sau de o altă abordare.

În același timp însă, confruntarea cu limitele noastre poate fi extrem de dureroasă. De multe ori, pentru copii (și, adesea, și pentru adulți), experiența eșecului atinge modul în care se văd pe ei înșiși: nu doar „nu mi-a ieșit”, ci „eu nu sunt în stare”. În loc să fie primit ca o informație despre proces, eșecul riscă să fie interpretat ca o etichetă despre cine sunt și despre cât sunt de capabil: ”eu doar atât pot”.

Este firesc să vrem să evităm experiența neputinței și să ne luptăm cu ea. Dacă însă circumstanțele vieții nu ne ajută să învățăm să simțim și să metabolizăm durerea eșecului, ci mai degrabă ajungem să o evităm constant, pierdem tocmai informația pe care această experiență o conține.

În astfel de situații apar, de obicei, două reacții posibile. Uneori copilul se luptă cu experiența eșecului și caută vinovați în exterior: cineva sau ceva trebuie să fie responsabil pentru faptul că lucrurile nu au mers cum își dorea. Alteori apare resemnarea: „degeaba încerc, oricum nu pot”.

Niciuna dintre aceste direcții nu permite creșterea.

Pentru ca eșecul să devină o experiență din care copilul poate învăța, el are nevoie mai întâi să poată simți durerea pe care o aduce. Iar emoția care face posibil acest proces este tristețea.

Tristețea ne permite să renunțăm la ceea ce nu s-a întâmplat sau la ceea ce nu a mers. Ea ne ajută să acceptăm pierderea și să lăsăm experiența să se așeze. Atunci când copilul poate să își plângă dezamăgirea și să accepte consolare, sistemul său nervos începe să coboare din starea de luptă sau evitare către o stare de reglare în care devine posibilă perceperea nuanțelor.

Abia din acest punct apare spațiul necesar pentru a învăța din eșec.

Copilul poate începe să privească experiența din mai multe unghiuri. Poate vedea efortul depus, chiar dacă rezultatul nu a fost cel dorit. Poate observa ce a mers și ce nu a mers. Poate începe să ajusteze, să experimenteze și să încerce din nou.

Eșecul nu mai definește persoana, ci devine informație despre proces.

În acest fel se construiesc flexibilitatea și reziliența.

Rolul nostru, al adulților, este esențial în acest proces. Copiii învață să revină din eșec în primul rând prin continuitatea relației cu noi.

În momentele în care un copil își pierde încrederea în sine și se descurajează, el are nevoie să poată împrumuta încrederea noastră. Are nevoie să se sprijine pe calmul și capacitatea noastră de a rămâne alături de el în emoțiile care apar, fără să ne speriem de ele. Are nevoie să vadă că, în fața eșecului, noi nu ne pierdem perspectiva mai largă și încrederea în capacitatea sa de a se reorienta și de a încerca din nou.

Bineînțeles, asta nu înseamnă că provocăm intenționat eșecul. Este important ca experiența copilului să includă succes ori de câte ori este posibil. Însă eșecul are și el locul lui în procesul de creștere. Devine copleșitor doar atunci când apare prea frecvent sau atunci când este trăit fără însoțirea și susținerea unui adult mai capabil. În momentele de eșec, copiii au nevoie să se poată întoarce la o bază sigură: să descopere că sunt iubiți și protejați și că cineva continuă să aibă încredere în ei chiar și atunci când ceva nu le iese sau când au greșit.

În concluzie, curajul nu apare din absența fricii, a disconfortului sau a eșecului. El se construiește atunci când copilul învață, în relație cu un adult, că poate rămâne în contact cu aceste experiențe și că poate învăța din ele.

Copiii nu devin curajoși pentru că nu le este frică. Curajul devine posibil atunci când descoperă, prin experiențe repetate, că frica, frustrarea, efortul și chiar eșecul pot fi trăite, înțelese și transformate.

Prin modelare și în prezența unui adult calm și încrezător, în mijlocul acestor experiențe repetate, copilul  începe să cultive ceva foarte prețios: încrederea că poate încerca din nou.

Și din nou.

Și din nou.

Așa se naște curajul.